sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Stratificarea socială – 3

de Remus Constantin Raclau

 Urmare a articolelor: 
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2011/10/stratificarea-sociala-1.html   si :
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2011/11/stratificarea-sociala-2.html

    Am văzut în primele două articole cam care ar fi parcursul unui copil în viaţă în funcţie de două, chiar trei, mari zone diferite de provenienţă familială. Sunt parcursuri ipotetice, care se constituie într-o medie mai mult sau mai puţin reprezentativă pentru categoriile prezentate până în acest moment.

    Să încercăm acum să vedem cam care sunt consecinţele sociale ale unui astfel de parcurs. Repet, este vorba despre o percepţie medie-generală şi vă invit nu doar să criticaţi aceste percepţii ci mai ales să contribuiţi cu percepţiile şi experienţa dumneavoastră la dezvoltarea acestui subiect pentru a veni împreună cât mai aproape de adevăr şi pentru a fi astfel capabili la final să propunem o serie de soluţii de remediere a anomaliilor prezente în relaţiile actuale din societatea românească şi de conlucrare normală între diversele diviziuni normal-complementare ale societăţii.
    Vă invit de asemenea să propuneţi şi analizarea, apariţia, evoluţia şi relaţionarea altor straturi sociale existente la noi, fiecare cu calităţile, defectele şi contribuţia sa la viaţa publică.

   Denumirea de intelectual comportă anumite interpretări. Şi cum aceste interpretări diferă în funcţie de autorul lor şi de criteriile utilizate (vezi răspunsul la interpelarea colegului nostru) şi cum există o clasificare în sine a diverselor categorii de intelectuali, am să mă rezum la a prezenta percepţia “populară” a noţiunii de intelectual, (ar fi şi culmea să cereţi de la o “struţo-cămilă” ca mine, definiţia precisă a intelectualului şi clasificarea diverselor tipologii de apartenenţă).

    În popor intelectualii sunt numiţi în mod curent „oameni cu carte” sau „învăţaţi”, cei ce pe vremuri erau numiţi - cărturari.
    În zilele noastre, în viziunea “pălmaşilor” intelectual înseamnă cel ce a absolvit o facultate; posesorul unei diplome de învăţământ universitar sau politehnic; cel care în baza unor studii superioare a obţinut o diplomă de licenţă şi ocupă un post tehnic, eventual pe funcţie de conducere: de tip – inginer, informatician sau economist; sau un post în sistemul de educaţie, în speţă - profesor, de orice grad; o funcţie în sistemul judiciar: avocat, judecător, procuror, notar, jurist-consult; un post sau o funcţie în cercetare; sau în sistemul de sănătate, recte - medic. Ca să rezumăm, în conştiinţa populară, intelectual este acel absolvent de facultate care îşi câştigă pâinea ţinând în mână (şi folosind preponderent, bineînţeles) - “pixul”. În acest caz constatăm că scriitorii ocupa primul loc!...

    Pălmaşii nu fac deosebire între diversele categorii de posesori de diplome de învăţământ superior; nu-s în stare “să judece” dacă posesorul unei astfel de diplome are sau nu preocupări intelectuale, dacă se implică sau nu şi în ce măsură, în viaţa comunităţii. Nu se pricep - nu se bagă!

    Şi din aceleaşi motive nu cred că şi-au pus niciodată problema dacă ofiţerii de poliţie sau cei militari, chiar dacă sunt absolvenţi ai academiilor respective, sunt sau nu intelectuali. Primii sunt “poliţişti” iar ceilalţi sunt simplu, ofiţeri! Acelaşi raţionament se aplică şi artiştilor: sunt artişti şi gata. De fapt cred că artiştii sunt în concepţia pălmaşilor o categorie absolut aparte, superioară şi în special artiştii de la televizor, că pe la teatru sunt cam puţini cei care ajung de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni.
     Cât îi priveşte pe ziarişti, aceştia sunt intelectuali cu o excepţie: ziariştii care scriu despre fotbal... Ăştia nu sunt ziarişti; ăştia sunt... “de-ai noştri”!
    O situaţie mai privilegiată din acest punct de vedere o au funcţionarii bancari, cei din administraţia publică sau cei din administraţiile financiare: dacă stau la birou – sunt intelectuali (cu excepţia secretarelor, bineînţeles), iar cei de la ghişee (casierii) sunt simpli funcţionari.

    Aşadar, intelectualul este rezultatul unui proces îndelungat de educaţie complexă, calitativ-superioară, survenit atât în familie cât şi în sistemul specializat de învăţământ şi mai cu seamă al unui proces îndelungat de studiu individual si al unui si efort personal de acumulare de cunoştinţe din cele mai variate domenii ale artei, culturii, ştiinţelor social-umaniste sau ale specialităţilor economico-tehnologice superioare, în primul rând ca urmare a studiului individual, dar şi al unui context de factori socio-economici şi culturali favorabili.

    Copiii şi mai apoi tinerii-intelectuali au muncit mult, au făcut multe sacrificii individuale pentru a acumula o cantitate imensă de cunoştinţe pe fondul unei inteligenţe genetic moştenite, dobândind astfel abilităţi lingvistice, culturale şi ştiinţifice, precum şi o anumită uşurinţă spre înţelegerea şi reţinerea informaţiilor şi a noutăţilor, care le permit să facă anumite corelaţii între diversele şi complexele domenii în general şi teme în particular, ale vieţii socio-culturale şi economice, inaccesibile şi inabordabile omului de rând – pălmaşul.

    Marea majoritate a intelectualilor sunt oameni eficienţi: ei ştiu că modestia nu are ce căuta în operaţiunea de marketing de persoană şi drept urmare intelectualul cere în mod imperios, adesea ostentativ, recunoaşterea efortului depus în toţi aceşti ani, recunoaşterea status-ului său de „om cu carte”, recunoaşterea valorii adăugate la propria persoană prin muncă şi studiu intens, prin renunţări şi sacrificii, reproşându-le nu doar pălmaşilor ci şi tuturor celor pe care nu îi consideră la înălţimea lui lipsa sau insuficiența acestor eforturi, transpusă proporţional în lipsa de cunoştinţe şi ori de câte ori are ocazia de a discuta pe această temă cu un „inferior”, dialogul dintre cei doi se aseamănă izbitor de mult cu cel din fabula „Greierele şi furnica”, (uşor cred de ghicit cine-i unul şi care-i celălalt)!

    Practic, un intelectual adevărat nu încetează niciodată să înveţe, să-şi îmbogăţească volumul de cunoştinţe, să se autoperfecţioneze, să-şi dezvolte orizontul cultural şi să se implice în viaţa comunităţii şi de cele mai multe ori îşi văd eforturile încununate de succesul recunoaşterii oficiale a valorii lor personale, materializat prin numirea acestuia pe o funcţie sau pe un post potrivit pregătirii şi culturii sale, de unde intelectualul se poate exprima în toată deplinătatea şi-şi poate face publice concepţiile şi ideile inovatoare, utile sistemului în care s-a angajat şi care pot fi utile în final, unei părţi a societăţii şi în cele mai fericite cazuri întregii societăţi umane.

     Într-o societate normală, valoarea ideilor expuse îl plasează pe intelectual pe o anumită treaptă a scării ierarhiei sociale. Este un loc cu reguli extrem de dure şi unde se duce o concurenţă acerbă deoarece recompensele şi premiile sunt pe măsura utilităţii publice şi a aplicabilităţii acestor idei şi concepte.
    Toate bune şi frumoase până când pe aceeaşi scenă a spaţiului public se întâlnesc doi intelectuali de valori apropiate.

    Invidia este foarte puternică între intelectuali şi această invidie se constituie în mod normal în motorul unei competiţii sănătoase, permanente, în care cei de sus îşi văd permanent ameninţată poziţia de către cei ce vin din urmă. Secretul succesului este păstrat cu strășnicie și paternitatea ideilor este protejată prin lege!
    Prezenţa unui alt intelectual reprezintă o ameninţare pentru propria poziţie socială, pentru propria imagine: este un posibil concurent, un oponent capabil să-l demaşte în caz de impostură, să-l contrazică atunci când nu exprimă ideile în mod optim, etc...,
un pretendent care încearcă neîncetat să provoace răsturnări de situaţii şi de poziţii ierarhice şi nu întotdeauna prin cele mai oneste mijloace.

    Sunt foarte rare cazurile în care intelectualii răspund solidar, în grup unor apeluri la unitate. Şi apoi lucrul care doare cel mai tare este acela că, în condiţiile echivalării permanente a valorii sociale în bani, a dispărut solidaritatea în jurul ideilor şi mai ales în jurul ideilor nobile; a acelor idei care fac bine semenilor.
    În lumea contemporană prevale interesul. Şi dacă o idee poate aduce ceva emiţătorului sau susţinătorilor ei, lucrurile se schimbă radical. Atunci să vezi unitate!
    Nici nu mai contează dacă ideea este nocivă, sau imorală: dacă e în stare să „facă pui”... e validă!

    Comportamentul social al intelectualilor este contestat uneori de către pălmaşi, în general din două motive:
    Unul ar fi acela al folosirii în discursul public al unui limbaj prea elevat, neadaptat culturii generale medii a auditorilor şi în consecinţă neînţeles şi deci inutil. Acest fapt provoacă atât impresia de „bătut apa în piuă”, cât şi senzaţia că se încearcă ascunderea adevăratelor intenţii în spatele unor fraze pompoase şi alambicate...
    Al doilea este absolut contrariul: individualismul, izolarea intelectualului într-un glob de sticlă, învăluirea acestuia într-un voal de mister, asumarea unei strategii publice a tăcerii filozofice pe principiul că dacă nu vorbeşti nu-ţi trădezi adevăratele intenţii şi nici eventuala lipsă de competență – ”dacă tăceai, filozof rămâneai”!...

    De fapt, dacă mă gândesc mai bine cele două motive contestate sunt cauze la vârsta adultă ale aceluiaşi comportament şi stil de viaţă din copilărie:
    Pe deoparte o consecinţă a inoculării din fragedă pruncie în conştiinţa copilului intelectual a concepţiei reuşitei individuale, de izolare pentru studiu, a unei atitudini ostile faţă de lipsa de interes a copilului pălmaş în raport cu aspectele culturale ale vieţii, a slabei implicări a acestuia în procesul de învăţare, de pregătire pentru viaţă şi de autoperfecţionare continuă.
    Pe cealaltă parte relaţiile tensionate dintre cele două straturi sociale sunt o consecinţă a relaţiilor reciproce superficiale, de invidie din partea pălmaşilor şi de aroganță din partea intelectualilor, a lipsei unei inter-comunicări constructive, explicative, a lipsei de cooperare. Uleiul nu are voie să se amestece cu apa! Uleiul este pur şi trebuie să stea deasupra în timp ce gunoaiele trebuie să se lase pe fundul apei!

    La muncitori situaţia este taman inversă: dacă un „meşter” se pricepe mai bine la ceva anume este bucuros să-şi împărtăşească cunoştinţele celor mai tineri decât el, întrucât în acest fel are posibilitatea de a scăpa de o parte din responsabilitatea de a face totul singur: după ce meşterul i-a învăţat cum se rezolvă o anumită problemă de ordin tehnic, este foarte probabil ca mâine şeful să numească pe altcineva să rezolve anomalia, scutindu-l astfel de efort pe „meşter”.

    Solidaritatea stropilor de sudoare este mult mai puternică şi eficientă decât aceea a neuronilor puşi „la gândit”!

    Joaca în comun din tinereţe a dus la crearea unui puternic „spirit de gaşcă” între pălmaşi, la o predispoziţie generalizată pe toată durata vieţii spre lucrul în echipă, la cimentarea unui sentiment de încredere în cel de alături. Pălmaşul caută succesul grupului şi nu laurii individuali! El devine puternic prin numărul celor de lângă el și nu prin valoarea sa individuală.

    Eu vin din lumea de jos, cea în care se munceşte „fizic” pentru a se întreţine şi pentru a supravieţui; din lumea celor pentru care dacă există o mică diferenţă între a zice şi a face familia riscă să stea flămândă. Noi nu avem tasta de computer „cancel” pe care să apăsăm atunci când facem o eroare la serviciu. La noi în caz de erori se lasă cu tăieri din salariu şi în cazurile mai grave se riscă locul de muncă sau ferească Dumnezeu, libertatea şi din păcate, uneori chiar viaţa..
     La noi nu există drept la replică: dacă ai căzut de pe schelele unui bloc în construcţie, următoarea replică îi aparţine preotului care-ţi cântă „Prohodul”... Dacă ţi-ai prins mâna între roțile dinţate ale unui angrenaj, următoarea replică este a chirurgului care ţi le amputează... Dacă nu plouă şi nu creşte ceea ce ai semănat, următoarea replică este a băncii care îţi ia casa... Şi cu cât muncim mai mult, cu atât suntem mai dispreţuiţi de cei care fac banii prin şi din speculaţii. Financiare sau intelectuale! Nimeni nu vine să ne-ntrebe care ne sunt nevoile, care ne sunt necazurile, nimeni nu-şi pierde timpul să înţeleagă de ce „nu avem carte” şi de ce „nu avem parte”... Poate dacă ar întreba ar avea surprize şi ar renunţa la aroganță! Poate dacă am fi întrebaţi am înţelege că le pasă şi am renunţa la invidie! Face cineva primul pas?...

    Şi acum voi spune încă ceva care cu siguranţă îmi va atrage antipatia unei bune părți a user-ilor de pe acest forum, (de parcă n-aş fi spus deja destule în acest sens)!
Sunteţi cu toţii intelectuali. În mod normal eu nu am ce căuta aici! Cineva a găsit interesante ideile scrise de mine pe blog şi pe Facebook şi m-a invitat să-mi expun părerea aici. Poate că s-a înşelat sau poate că nu. Nu am căderea să judec.
    Domniile voastre vorbiţi cu creierul. Eu ori cât de mult aş încerca, vorbele tot din inimă îmi ies. Şi cele bune şi cele rele. De pe pământ, de acolo de unde trăiesc eu, lucrurile se văd altfel. Noi privim lumea de jos în sus. Privim în sus, la domniile voastre, cu speranţă. Dumneavoastră sunteți cei care ne conduceți. După dumneavoastră ne ghidăm! Aşteptăm de la dumneavoastră soluţii; aşteptăm de la dumneavoastră sfaturi înţelepte; aşteptăm de la dumneavoastră vorbe bune... Tare-i lungă calea de la noi, la voi!

    Cu riscul de a vă supăra (oricum nu mai am nimic de pierdut!), vă spun că sunt foarte dezamăgit. Nu ştiu de ce şi nu înţeleg cum mama mă-sii, numai şmecherii şi golanii de tot soiul se pot pune de acord în ţara asta! Numai cei ce fură se pot aduna!... Să fie oare numai banul în stare să pună doi oameni alături? Să fie oare banul unicul liant între două fiinţe dotate cu raţiune? De suflet nici nu mai îndrăznesc să amintesc, de teamă că s-o trezi vreunul să mă acuze de demagogie, de idei perimate, sau de a nu fi în pas cu vremurile...

Oare de ce suntem noi românii, blestemaţi să ne hărăţim unul pe altul precum câinii? Oare de ce oameni învăţaţi că domniile voastre (spus cu toată simpatia şi speranţa) nu acceptă că mai sunt şi alţii cu idei bune sau măcar apte de a fi îmbunătăţite în jurul lor? Şi de ce atunci când vine cineva cu o idee, în loc să-i veniţi alături „cu lopata în mână” la construcție, vă puneţi mereu de-a curmezişul cu barosul pregătit de demolare şi asta doar pentru că ideea nu vă aparţine!

    Îmi vine în minte răspunsul plin de modestie pe care marele nostru Brâncuşi i l-a dat marelui Rodin, la invitaţia acestuia de a lucra în atelierul său de la Paris:

„La umbra marilor copaci nu creşte nimic”

    Să fie oare cununa de lauri a intelectualului român atât de mare şi de deasă încât să nu mai aibă loc nimeni şi nimic altceva la umbra ei în afara propriului ego? De ce atâta vehemenţă? De ce atâta ură? Chiar şi între dumneavoastră! De ce vă ghidaţi doar după zicala că ”două săbii ascuţite nu încap în aceeaşi teacă”? Şi aici mă refer la ascuţimea minţii. Şi de ce nu luaţi exemplul Cavalerilor Mesei Rotunde, să scoateţi cu toţii săbiile minţii dumneavoastră ascuţite din teaca imobilismului teoretic şi să o puneţi pe masa spiritului practic, cot la cot cu toate celelalte care sunt în stare să gândească cât de cât la fel, să plecaţi de la ceea ce vă uneşte şi să construiţi împreună un concept nou de societate - ceva trainic şi bun pentru noi toţi!

    Şi dacă veţi avea curajul şi înţelepciunea să o faceţi, vă promit că vin cu toţi pălmaşii alături! Am contribuit cu impozitele noastre la formarea dumneavoastră şi aveţi datoria morală de a ne răsplăti punând ştiinţa dumneavoastră de carte şi în folosul societăţii!

P.S.
    Daca credeti ca merita, recomandati aceasta lectura si prietenilor dumneavoastra, dupa binecunoscutul model:
                                        "CITESTE si DA-L MAI DEPARTE"

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu