vineri, 7 decembrie 2012

Luceafărul și licuricii - pamflet -

Pamflet
Autor: Remus Constantin Raclău

Precizare esențială :

Pentru a înțelege corect acest pamflet, sunt necesare câteva precizări, pe care le puteți citi dând click în interiorul parantezei de mai jos:
(aici)

"Fie vorba între noi"!... 


     Ştim cu toţii că românul suferă de ”mania grandorii”. 

     Pe deplin conștient că reprezintă un unicat chiar și în rândurile speciei umane și având prin urmare o părere foarte bună despre propria persoană, românul este ros pe dinăuntru de o foame nebună de recunoaștere publică a unicității sale şi măcinat continuu de o aspiraţie nesăbuită spre măreţie. Vrând din tot sufletul să iasă din tipare - să fie deosebit, românului îi place, cu alte cuvinte:  ”să se dea mare”... 

     Ar vrea să fie celebru, să fie admirat, să fie ascultat, să fie deasupra tuturor, să fie dacă s-ar putea ... nemuritor! Românul are mintea sclipitoare. De fapt toţi românii o au. Și sunt mulţi ! Sunt o puzderie, şi strălucesc cu toţii precum licuricii-n noapte. Ai zice că suntem un roi imens de licurici în care fiecare pretinde că EL e cel care străluceşte cel mai tare dintre toţi.  Şi cum fiecare dintre aceştia se visează LUCEAFĂR, ar vrea ca toată lumea să se învârtă în jurul LUI şi să decidă EL pentru toată lumea! 

     Dar cum nici un milion de nulități nu valorează cât un geniu, tot așa, nici dacă-i pui împreună, un miliard de licurici nu reușesc să lumineze cât un Luceafăr. Un licurici rămâne tot licurici, oricât de multă importanţă și-ar da şi oricât de multă reclamă şi-ar face, luminând egoist şi efemer doar pentru a-şi satisface poftele trupeşti şi setea de mărire. De multe ori însă acesta nu-i în stare să se lumineze nici pe sine și nu-i în stare să-şi găsească nici sieşi calea, dară-mi-te să le mai servească şi altora drept ghid. 

     Conştient de faptul că nu-i posibil - nici fizic şi nici intelectual - să ajungi (peste noapte, eventual) o stea, românul se mulţumeşte fie şi numai cu datul impresiei de Luceafăr. Pentru el nu prea contează ce şi cum este în realitate, dar contează enorm cum este văzut de ceilalţi - contează propria lui imagine în ochii mulţimii. 

     Dar cel mai mult contează ochii bulbucaţi de invidie ai neamurilor şi mai ales ai vecinilor (în primul rând) şi abia pe urmă cei ai "duşmanilor" săi. Românul se hrănește cu invidie și ce satisfacţie mai mare poate să aibă el decât aceea de a-şi imagina frământările şi nesomnul invidioşilor, îmbolnăviţi la gândul că unul dintre ei, sau de lângă ei, a reuşit "să dea lovitura", să evadeze din griul cotidian şi să-şi alunge monotonia unei vieţi lipsite de sare şi piper şi mai ales de orizont. Ce satisfacţie mai mare decât aceea de a-i vedea aliniați cu căciulă-n mână la poartă, să-i aducă osanale şi să-i ceară de pomană sau "mici favoruri"- că, printre multe altele, mai suntem și pomanagii... (Și cum pomana îngrașă, așa se explică probabil de ce sunt atâția obezi printre noi...)

     Dacă vrei să cunoşti românul, dă-i funcţii și dă-i bani ... Eheeei! Şi-atunci să-l vezi ... cât e el de MĂRINIMOS! Nu generos, mărinimos... 


     Generozitatea presupune modestie, poate chiar anonimat; generozitatea dăruieşte din compătimire, pentru a ajuta, pentru a elimina o stare de disconfort sau de necaz,  pentru a aduce alinare fără aşteptări de mulţumire; şi chiar dacă nu-şi permite, face eforturi şi ajută cu gând curat, din dragoste de semeni. 

      Mărinimia, după cum ne sugerează şi numele, vine de la un ”om mare”, de la unul care-şi permite. Mărinimia presupune fală, publicitate, mărinimia aşteaptă ode de laudă şi de mulţumire. Mărinimosul ajută pentru a-şi crea un ascendent asupra ajutatului, pentru a-i crea acestuia o obligaţie, cel puţin morală dacă nu şi materială. La prima greşeală, intenționată sau nu, ajutatului ”i se scot ochii”, i se reproşează lipsa de recunoştinţă, iar ”neobrăzarea” acestuia este făcută publică. Este un ajutor calculat, făcut cu gândul la avantajele ulterioare care s-ar putea obţine din acest ajutor... Și când te gândești că lumea crede că ”mărinimos” vine de la ”inimă mare”! Poate fi și așa: judecați și singuri, în funcție de persoana analizată.

     Şi să te ferească Sfântul să devii duşmanul unuia care se crede ”Luceafăr”! Tu - mărunt și neînsemnat licurici!... Nici să nu speri că vei avea parte de îngăduinţă ! De la înălţimea imaginii sale de Luceafăr, vei fi tratat public - neapărat public, pentru că falşii luceferi au nevoie de spectacol - fără menajamente, fără toleranță, cu intransigență şi strivit amarnic sub călcâiul său nemilos.

     Şi poate n-o să vă vină să credeţi, dar şi pentru "mulţime" contează mult această imagine a lui... Ce folos că eşti plin de calităţi, dacă nu ştii să ţi le şi demonstrezi? Ce folos că ai valoare, dacă nu ştii să ți-o şi impui? Cui folosesc calităţile tale dacă nu știi să ți le pui în practică?

     Şi deşi suspectează că sub imaginea de "Luceafăr" se ascunde tot un licurici, "mulţimea" crede şi nu cercetează, de teamă ca la rându-i să nu fie cercetată - într-o complicitate nefirească a păcăliţilor cu păcălitorii. La urma urmei fiecare licurici din roi are câte ceva de ascuns referitor la propria persoană și la propria imagine şi preferă să înghită hapul cu invidie pentru reuşita falsului Luceafăr, decât să fie el însuşi dat în vileag...

     Pentru o bună evoluţie în viaţă, avem nevoie de repere, de modele de conduită şi comportament, de exemple valoroase de succes. Omul care "se dă mare" este opusul acestora.


     A ”te da mare” este de fapt un semn de slăbiciune. Un semn că ceva nu este în regulă cu persoana ta, un semn de anormalitate, o încercare de a înşela realitatea. ”Te dai mare” atunci când eşti conştient că n-ai să poţi niciodată să fii ceea ce pretinzi că eşti, pentru că dacă ai şti că eşti capabil, ai pune frumușel mâna pe muncă şi ai reuşi să ajungi pe bune, ceea ce ţi-ai propus.

     A te da mare îţi satisface orgoliul personal doar pe moment, pentru că în timp - uneori chiar mai repede decât te-ai aştepta - te vor lovi consecinţele fanfaronadei tale. Pe moment vei avea satisfacţia de a provoca invidia celor pe care i-ai avut în vedere - le vei produce poate "un rău" la nivel psihic şi prin aceasta foarte probabil le vei provoca o stare de disconfort sau chiar de rău fizic: mai întâi o să-i ia cu ameţeli iar mai apoi cine ştie, "cu puţin noroc" o să-i ia cu dureri de cap și crampe la stomac... Nu-i bai, pentru că dacă victima a ajuns la acest grad de invidie - îşi merită soarta bineînţeles! Nimeni nu-l obligă pe nefericit "să se oftice" în halul ăsta pe succesul altuia. 

     Dezavantajul este acela că minţindu-i pe alţii, pretinzând că eşti altceva decât eşti în realitate - de regulă mult mai sus decât eşti de-adevăratelea capabil - de fapt te minţi şi pe tine. Şi acceptând această minciună, producând-o de fapt (o iei pe calea minciunii atunci când ştii că pe calea normală nu ai nici o şansă), îţi blochezi la nivel psihic practic orice speranţă de reuşită, orice stradă spre succesul real (te blochezi pe ideea că doar înșelând reușești), îţi îngropi pe veci speranţa că vei deveni cu adevărat ceea ce-ţi doreşti, şi ceea ce acum doar pretinzi că eşti. 

     După o astfel de minciună îţi va fi cu mult mai greu dacă nu chiar imposibil să o iei de la capăt. Este ca şi cum ai îmbrăca o cămaşă de plumb cu care ai încerca să alergi către idealul tău. 

     Măreţia obţinută prin minciună te va roade pe dinăuntru încetul cu încetul, iar ochii celor pe care i-ai minţit, te vor apăsa de dinafară: din invidie vor fi mereu cu ochii pe tine, pentru a încerca eventual să te prindă cu minciuna şi pentru a te demasca public, pentru a se răzbuna şi pentru a se răcori astfel după răul produs de invidia pe care le-ai provocat-o... Sau cum se zice în popor: "pe din-afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul"...
Strălucitor, prosper şi sigur pe tine în ochii lumii - mohorât, ezitant şi înspăimântat la gândul demascării, pe dinăuntru.

     În momentul în care ochii care te admiră se-nchid, rămâi tu cu tine însuţi - furios şi frustrat că nu poţi şi nu vei putea niciodată să fii aşa cum îţi doreşti...

     Şi-atunci stau şi mă gândesc: de unde vine oare această dorinţă de mărire, de a fi mai cu moţ ? Ce-i împinge pe unii oameni să-și asume în mod conștient și voluntar responsabilitatea și consecințele unei glorii obținute prin minciună ?

     Pe deoparte, dacă această atitudine vine din dorinţa de autodepăşire, de a trăi mai bine printr-un surplus de implicare activă, de acumulare de cunoştinţe, din ambiţia de a progresa şi prin dorinţa de autodepăşire, e ceva firesc şi la urma urmei, asta nu e rău, nu este greşit.

     Greşit este atunci când această dorinţă de a fi bine văzut, vine din tentaţia de a obţine favoruri nemeritate, din aceea de a pune mâna în mod fraudulos pe ceva ce nu ţi se cuvine, sau din dorinţa de revanşă faţă de vecini, de neamuri, de "prieteni" şi faţă de toţi cei cunoscuţi - în general, oameni care te ştiu într-un anumit mod - care nu te avantajează.

     Şi-atunci îţi pui masca de "om mare", în sensul de om important. Când îţi pui o mască  nu se întâmplă nimic fiziologic; masca nu te schimbă - pe dinăuntru rămâi acelaşi om dintotdeauna. Atenţie, însă! Masca nu te schimbă, dar te condiţionează, pentru că odată ce ţi-ai pus masca de "Om Mare"- nu mai e cale de întoarcere - nu mai poţi să o dai jos fără consecinţe - neplăcute pentru tine. Şi chestia asta te va marca şi te va condiţiona pentru totdeauna.

      Şi dacă Doamne fereşte, cineva va reuşi să-ţi smulgă masca şi să te arate lumii aşa cum eşti în realitate? Nu cumva se va transforma aceasta într-o tragedie pentru tine? Gândește-te bine dacă nu cumva cineva a avut de suferit de pe urma "măreţiei" tale! Pentru că dacă cineva a fost afectat în vreun fel, dacă a avut de pierdut material sau dacă a suferit moral, vei avea parte de răzbunări cu vârf şi îndesat. Vei plăti cu siguranţă pentru răul făcut şi pentru daunele provocate, iar ca "dobândă" vei avea parte şi de o revanşă morală: vei deveni obiect de batjocură şi vei fi pe veci compromis în acea colectivitate. 

     În astfel de situaţii, în societăţile închise (de tip rural, scara blocului, vecini de cartier, colegi de muncă), ţi se pune eticheta de fanfaron, papagal sau şarlatan şi rămâi pe veci marcat de ea, nu doar tu ci şi urmaşii tăi, care vor fi şi ei "loviţi" material, moral şi relaţional, pentru iresponsabilitatea ta. 

     Aaaa!... Dacă eşti "mare" cu adevărat, nu-i nici o problemă: poţi să te foloseşti din plin de această calitate - nu rişti să trăieşti cu teama demascării, întrucât poţi demonstra oricând că meriţi atenţia şi admiraţia colectivităţii...

     Această dorinţă de a te da mare e clar că vine şi dintr-o lipsă profundă de respect faţă de cei din jur: atunci când te dai mare îi minţi în mod conştient şi premeditat. Şi îi minţi bineînţeles pentru a obţine nişte avantaje morale sau materiale, ori nişte favoruri. Dar băgaţi de seamă: cu cât veți sta "cu pieptul mai bombat" în perioada voastră de glorie, cu cât veți beneficia mai mult de pe urma recunoaşterii falselor voastre merite, cu atât veți sta cu capul mai plecat şi cu spatele mai încovoiat încercând să treceți cât mai neobservați, după demascare. Şi nu vă va fi deloc uşor... 

     În comunităţile de tip închis, riscul ca cineva să se dea mare este mult mai puţin probabil şi mult mai dificil de realizat, întrucât oamenii se cunosc bine între ei de generaţii întregi, dar asta nu înseamnă că acest lucru nu se poate întâmpla. Odată ieşită dintr-un astfel de cerc închis, orice persoană scapă de sub "supravegherea" comunităţii, iar la întoarcere poate pretinde practic orice. N-a stat nimeni lângă el ca să cunoască noua realitate survenită în perioada de lipsă din comunitate. Şi dacă la întoarcere îşi pune o mască prin care vrea să arate o transformare, o devenire care nu s-a produs în realitate, o face foarte probabil dintr-o dorinţă de schimbare și de revanşă.

     În acest caz, subiectul nostru se întoarce în comunitatea din care a plecat, cu un mesaj de reproş: uitaţi cum am evoluat eu fără voi - e vina voastră ca aici nu am putut s-o fac, pentru că m-aţi etichetat după faptele înaintașilor mei şi m-aţi tratat rău. Uitaţi cine sunt eu de fapt! Uitaţi ce am fost eu în stare să fac într-un cerc de oameni care m-a tratat corect! Voi aţi greşit, nu eu şi acum va trebui să vă răscumpăraţi greşeala față de mine, dându-mi ceea ce mi se cuvine din punct de vedere moral.

     Cine îl cunoaşte bine şi cine îi cunoaşte trecutul şi arborele genealogic, neamul din care provine, are oricum o umbră de îndoială şi atunci... Dacă la întoarcere este sincer, este totul OK - colectivitatea îşi va schimba optica şi-l va trata după cum merită şi nu după vechea imagine. Dacă însă face asta în mod fals, atunci va trebui să-şi pună în mod serios problema de a părăsi definitiv comunitatea respectivă: odată demascat, revenirea la situaţia de dinaintea plecării se va face în condiţii mult mai severe. Memoria comunităţilor închise (având în vedere un număr redus de componenţi) este foarte bună şi oprobriul lor este foarte dur şi nu acceptă repoziționări. 

     În comunităţile mari, deschise, în care există o fluctuaţie permanentă de persoane cu intrări şi ieşiri dese, compuse dintr-o o populaţie foarte eterogenă, cu o capacitate de înţelegere a fenomenelor foarte diversă şi cu o memorie socială alterată (dată fiind cantitatea mare de informaţii, primite de la foarte mulţi subiecţi), astfel de măşti pot funcţiona din păcate mai bine. 

     Dezavantajul în plan psihic personal este însă că marii majorităţi nu-i prea pasă dacă ceea ce vede e o mască sau nu. Ei n-au văzut falsa transformare. Ei văd "realitatea" momentului şi o iau de bună până la proba contrarie, fiind mult mai uşor penetrabili prin fals şi manipulare. 

     Românii "s-au prins" de acest aspect şi prin urmare au început "să se dea mari" blindându-se cu diplome de tot felul şi cu fel de fel de alte documente care ar trebui să certifice că deţinătorul lor este posesorul unor anumite competențe. Unii chiar le deţin, alţii însă...  doar aspiră la ele, pentru că se ştiu incapabili să le obţină.


     Societatea "modernă" de consum are însă soluţii şi pentru acest tip de clienţi. Universităţile şi facultăţile particulare s-au inventat şi pentru cazurile în care există amatori de false competențe, care doresc să-şi pună masca şi să-şi treacă în CV licenţe, masterate, doctorate şi calificări la care în realitate doar visează. Pentru ei sunt vise exotice - desigur. Dar ce nu se poate obține în ziua de azi cu bani?... Şi ce nu-i în stare omul să dea pentru a-şi vedea un vis îndeplinit?
     Merg la facultăţi particulare mai mult sau mai puţin serioase, plătesc şi-şi iau diploma. Cei capabili şi dispuşi să studieze şi care le iau pe merit, plătesc doar atât cât este normal să plătească cineva pentru un serviciu de prestări servicii - de învăţământ în acest caz. Dar exista soluţii şi pentru cei mai comozi sau mai puţin capabili: cei care nu merită dar vor, plătesc şi diferenţa... pentru acest drept de a se împăuna cu nişte titluri pe care nu le merită, fie ea diplomă de licenţă, master sau doctorat.
     Cu bani se poate orice în ziua de azi ! 

    Dar nu numai cu bani... O astfel de diplomă se poate obţine chiar şi fără să ştii unde-i facultatea, dacă ai relaţiile potrivite şi ştii să fructifici unele conjuncturi favorabile ţie. De exemplu, dacă în conducerea universităţii avute în vedere, există o persoană șantajabilă şi dacă tu faci parte dintr-un grup bine informat, bine organizat şi foarte influent, i se poate aduce  la cunoştinţă persoanei vizate, prin mijloace specifice, că există persoane care sunt la curent cu "pata" din viaţa (eventual privată a) universitarului şi care ar fi dispuse să păstreze discreţia în schimbul unui mic favor... 
Şi-atunci ai pus-o! A ta e diploma! E suficient să ştii cum te cheamă şi ce ţi-ar plăcea să fii, ca să ştie respectabilul ce să-ţi scrie pe diplomă! Într-o lume în care  banul, interesul, profitul şi imaginea - obţinute prin orice mijloace (între care falsul şi minciuna sunt cele mai "nevinovate") - primează în fata onoarei, a cinstei, a competenței şi adevărului, e posibil orice. 

     Nici dacă nu există pete, nu-i o problemă - se pot crea! Nici nu ştiţi cât de însetată de sânge e societatea contemporană şi ce multe eforturi s-au depus pentru asta... Sunt unii oameni care ar da oricât şi ar face orice numai să nu li se murdărească imaginea... Pentru aceştia funcţionează exact opusul maniei de "a se da mare" şi anume "spaima de a nu redeveni mici"


     Frica de un anonimat care îi poate conduce spre pierderea privilegiilor, obţinute pe merit de către unii dintre ei, merite pentru care au studiat şi au muncit şi pe care sunt pe cale să le piardă pentru "o clipă de rătăcire", îi împinge să accepte unele compromisuri fără să le pese că procedând astfel devin pe veci prizonierii unui sistem care le va controla şi condiţiona pas cu pas viaţa, de aici încolo,... 

     Reversul medaliei este că cine acceptă o astfel de mască - un astfel de compromis, cine acceptă ”să se dea mare” prin aceste mijloace, riscă enorm. Un astfel de om nu-şi mai aparţine: el şi-a vândut irecuperabil sufletul şi conştiinţa şi şi-a amanetat ireversibil un viitor, pe care și-l pune exclusiv în mâna celor care l-au ”ajutat” și în care el nu mai poate decide nimic. Bineînţeles că cel care obţine o diplomă cu sprijinul unei anumite grupări sau organizaţii din care eventual face parte, va trebui în mod obligatoriu să-i fie acesteia foarte recunoscător în mod practic concret şi substanţial și vai de el să-i dezamăgească...

     Şi-aşa cum cine se dă mare la nivel ”micro”, o face cu un scop foarte precis, tot aşa, cine se ascunde în spatele unei diplome obţinute prin înşelăciune, minciună sau şantaj, o face deasemenea cu un scop precis, la nivel ”macro”. Posesorul ei poate ocupa anumite funcţii sau anumite poziţii care nu se obţin decât dacă poţi dovedi că ai anumite competențe în acest sens. 

     Partea "veselă" este că, cu cât este mai sus poziţia pe care intenţionează subiectul discuţiei să o ocupe - la iniţiativa lui personală sau a unui grup interesat să-l propulseze - cu atât mai mici sunt şansele ca să fie pus să şi demonstreze aceste calităţi şi competențe.
     Un inginer spre exemplu, pus într-o funcţie tehnică executivă, trebuie să demonstreze neapărat că ştie carte şi meserie, altfel lucrurile riscă să se împotmolească şi să nu mai funcţioneze. Pe când un om pus într-o funcție reprezentativă, un politician sau un preşedinte al unui consiliu de administraţie spre exemplu, e suficient doar să ştie "să strâmbe din nas" şi să aibă tupeul să pretindă celor de sub el să-şi demonstreze ei competențele, prin obţinerea de rezultate concrete.
     Şi dacă rezultatele nu-i convin, schimbă oamenii... Şi ghiciți cine sunt cei care vor fi schimbaţi primii? Desigur tocmai aceia care şi-au luat diplomele "pe bune" și ocupă funcții executive. Pentru că nu au reuşit să fie la înălţimea mofturilor și pretențiilor de cele mai multe ori absurde, exprimate de un "pilos", care nici măcar nu-i capabil să înţeleagă faptul că pretinde lucruri imposibile...

     Am văzut care ar putea fi câteva dintre motive, care ar fi scopurile, am văzut cam cine ar fi predispus la a-şi pune masca şi am văzut şi câteva posibile consecinţe.


     În concluzie nimic nu-i gratis pe lume ! Diferă doar "moneda" cu care se plătește!

     Într-o lume dominată de imagine, modestia valorii cu bun simţ suferă în tăcere zbătându-se în anonimat, în timp ce tupeul şi obrăznicia mediocrităţii ies ca păduchele în frunte, urlându-şi falsa competență... 

     Aici ne-au adus toleranţa noastră superficială și lipsită de perspectiva  consecințelor, precum şi lehamitea înţelepților națiunii faţă de agresivitatea oportunistă a nonvalorii şi mai ales față de mulţimea susţinătorilor ei. 

"Rămâne între noi”!...


* Puteți prelua și transmite textul de față numai cu precizarea sursei și a autorului. Vă mulțumesc pentru interesul dumneavoastră!
 Cu stimă - Remus Constantin Raclău

* P.S. Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail in dreapta sus, in ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITESTE si DA-L MAI DEPARTE"

Un comentariu:

  1. Superb articolul, însă partea cu Mărinimia este alta d.p.m.d.v. Eu aş fi accentuat şiretenia celor care fac totul ca să pară mărinimoşi!
    Cu ai exprimat tu, se înțelege că mărinimia este una din artele şireteniei şi că deşi mărinimie înseamnă că e un om cu inimă mare, acest cuvânt nu a apărut in urma urma bunătății ci direct ca o filozofie a artei şireteniei!
    ..să înteleg ca nu ai înțeles, sau nu te-am înțeles!?

    RăspundețiȘtergere